Thanissaro Bhikkhu – Bucurie si Efort

 

Când Buddha preda meditaţia, adesea folosea în comparaţii talentul şi priceperea artiştilor, dulgherilor, arcaşilor şi bucătarilor. Să găseşti nivelul potrivit de efort, spunea el, este similar cum pentru un muzicant e să îşi acordează lăuta. Să fi conştient de nevoile minţii în fiecare moment – să o încânţi, să o linişteşti sau să o inspiri – înseamnă să posezi capacitatea unui bucătar regal de a citi şi a satisface nevoile unui prinţ.

Toate aceste analogii la un loc duc la o concluzie importantă: meditaţia este un meşteşug şi să îl stăpâneşti trebuie să fie la fel de plăcut precum stăpânirea altor meşteşuguri profitabile. Buddha i-a spus astfel fiului său, Rahula: „Când vezi că ai acţionat, vorbit sau gândit într-un mod iscusit – ce conduce la fericire şi nu îţi face rău nici ţie, nici altora – bucură-te de acest lucru şi continuă să te disciplinezi în acest fel”

Bineînţeles, faptul că meditaţia ar trebui să fie plăcută nu înseamnă că va fi întotdeauna uşor sau plăcut. Fiecare meditator ştie că este necesară multă disciplină să şezi în meditaţie intervale lungi de timp şi să deznozi toate încâlciturile dificile ale minţii. Dar dacă reuşeşti să să abordezi dificultăţile cu entuziasmul cu care un artist abordează dificultăţile din munca sa, disciplina devine plăcută, problemele sunt rezolvate de propria-ţi ingeniozitate şi mintea capătă energie pentru a aborda provocări şi mai mari.

Această atitudine veselă este un antidot util pentru atitudinile mai pesimiste pe care oamenii le aduc adesea în meditaţie şi care tind să alunece în două extreme. Pe de-o parte, există convingerea că meditaţia este o seria de exerciţii plicticoase şi mohorâte ce nu lasă loc pentru imaginaţie şi investigaţie: doar scrâşneşte din dinţi şi, la sfârşitul unei perioade îndelungate, mintea ta va fi procesată într-o stare de trezire. De cealaltă parte, este credinţa că efortul este contraproductiv fericirii, astfel că meditaţia nu ar trebui să implice deloc străduinţă: doar acceptă lucrurile aşa cum sunt – e prostesc să pretinzi ca ele să se îmbunătăţească – şi relaxează-te în momentul prezent.

Deşi este adevărat că atât repetiţia cât şi relaxarea pot aduce rezultate benefice în meditaţie, atunci când oricare din ele este folosită cu excluderea celeilalte, se ajunge într-o fundătură. Dacă dimpotrivă le integraţi pe ambele în meşteşugul mai larg de a învăţa cum să aplici exact doza de efort pe care practica ta o necesită în fiecare moment in parte, aceasta o să te ducă departe. Acest meşteşug mai larg necesită putere mare de atenţie, de concentrare şi de a discernământ, însă odată deprins te poate conduce până la capătul drumului, la scopul ultim pentru care Buddha a predat meditaţia: nirvana, fericirea necondiţionată, neconstrânsă de spaţiu şi timp.

Aceasta este o ţintă însufleţitoare, dar necesită muncă. Iar cheia succesului pentru a-ţi păstra inspiraţia în practica meditaţiei de zi cu zi este să o abordezi ca pe o joacă: o fericită ocazie de a-ţi însuşi un meşteşug practic, de a pune întrebări, de a experimenta şi de a explora. Acesta este tocmai modul în care însuşi Buddha a predat meditaţia. În loc de a formula o metodă seacă, el şi-a antrenat studenţii în cultivarea calităţilor personale – precum onestitatea şi răbdarea – de care este nevoie pentru a face observaţii demne de încredere. Doar apoi a predat tehnici de meditaţie, însă nici atunci nu a dat totul „mură-n-gură”. A ridicat întrebări şi a sugerat locurile în care pot fi găsite răspunsurile, în speranţa că aceste întrebări vor capta imaginaţia studenţilor săi şi astfel, aceştia să-şi dezvolte discernământul şi să dobândească intuiţii proprii.

Acest lucru este vizibil în modul în care Buddha l-a învăţat pe Rahula să mediteze. A început cu problema răbdării. Meditează, i-a spus, în aşa fel încât mintea ta să fie precum pământul. Lucruri dezgustătoare sunt aruncate pe pământ, dar acesta nu este oripilat de ele. Când mintea ta va fi precum pământul, nici impresiile senzoriale agreabile şi nici cele dezagreabile nu vor prelua controlul ei.

Buddha nu i-a spus însă lui Rahula să se transforme într-un bulgăre de pământ, ci l-a învăţat să fie bine ancorat, să îşi dezvolte rezistenţa, astfel încât să fie capabil să observe atât evenimentele plăcute, cât şi cele neplăcute din corpul şi mintea sa, fără a deveni însă captivat de plăcere sau spulberat de durere. Acesta este scopul practicii. Te ajută să stai împreună cu lucrurile până când le înţelegi suficient pentru a le răspunde în mod iscusit.

Pentru a îşi dezvolta onestitatea în meditaţie, Buddha l-a învăţat pe Rahula un alt exerciţiu. Priveşte la inconstanţa evenimentelor din corpul tău, astfel încât să nu dezvolţi un simţ de auto-identificare în legătură cu ele. Astfel, Buddha a pregătit o lecţie pe care i-a predat-o lui Rahula când acesta avea şapte ani. Învaţă să îţi priveşti acţiunile, i-a spus, înainte să le faci, în timp ce le faci şi după ce le-ai făcut. Dacă observi că ai acţionat într-un mod neiscusit şi ai cauzat suferinţă, ia hotărârea să nu repeţi greşeala, apoi vorbeşte despre asta cu cineva pe care îl respecţi.

Prin aceste lecţii, Buddha îl instruia pe Rahula să fie cinstit cu sine însuşi şi cu alţii. Şi cheia onestităţii este să îţi tratezi acţiunile ca pe nişte experimente. Apoi, dacă vezi că rezultatele nu sunt bune, eşti liber să schimbi modul de a acţiona.

Această atitudine este esenţială pentru a cultiva onestitatea şi în meditaţie. Dacă priveşti tot ce apare în timpul meditaţiei – bun sau rău – drept un indiciu cu privire la ce fel de om eşti, va fi greu să observi ceva cu onestitate. Dacă o intenţie neiscusită apare, probabil te vei privi cu dezamăgire drept un meditator mizerabil sau o vei camufla sub un văl de negare. Dacă o intenţie iscusită apare, este foarte probabil că vei deveni mândru şi mulţumit de sine, interpretând-o ca pe un semn al bunătăţii tale înnăscute. Drept urmare, nu vei apuca niciodată să vezi dacă aceste intenţii sunt cu adevărat atât de iscusite precum au părut la prima vedere.

Pentru a evita aceste prăpăstii, poţi să înveţi să priveşti evenimentele drept simple evenimente, şi nu ca şi semne ale Buddheităţii tale înnăscute sau ale răutăţii tale. Atunci vei putea să observi aceste evenimente cu onestitate, pentru a vedea de unde vin şi încotro duc. Onestitatea, împreună cu răbdarea, te pun într-o poziţie mai bună din care să meditezi şi să îţi explorezi mintea.

Principala tehnică pe care Buddha i-a predat-o lui Rahula a fost meditaţia asupra respiraţie. Buddha a recomandat şaisprezece paşi în lucrul cu respiraţia. Primii doi sunt instrucţiuni clare. Restul ridică întrebări ce trebuie explorate. în acest mod, respiraţia devine un vehicul pentru a-ţi exercita ingeniozitatea în rezolvarea problemelor minţii şi în cântărirea rezultatelor.

Pentru început, doar observă când respiraţia este lungă şi când este scurtă. În paşii rămaşi începe însă antrenamentul. Cu alte cuvinte va trebui să înţelegi cum să faci ceea ce Buddha recomandă. Primele două stagii ale antrenamentului sunt să inspiri şi să expiri sensibil la întregul trup, apoi să calmezi efectul pe care respiraţia îl are asupra trupului. Cum faci asta? Experimentezi. Ce ritm, ce mod de a respira calmează efectele acesteia asupra corpului? Imaginează-ţi respiraţia nu ca şi aer ce intră şi iese din plămâni, ci ca şi o energie ce curge prin corp şi trage aerul înăuntru şi afară. Pe unde că curge această energie? Gândeşte-te că ea ar curge în şi din ceafa ta, prin picioare, mâini, de-a lungul nervilor şi a vaselor sanguine, prin oase. Gândeşte-te că ea intră şi iese prin fiecare por al pielii tale. Unde se blochează? Cum dizolvi blocajele? Respirând prin ele? Pe lângă ele? înăuntrul lor? Vezi ce funcţionează.

Jucându-te aşa cu respiraţia, vei face şi greşeli – eu personal mi-am cauzat dureri de cap forţând respiraţia prea mult – dar cu atitudinea potrivită greşelile devin lecţii în procesul de învăţare a modului în care percepţia modelează respiraţia. De asemenea, o să te surprinzi fiind nerăbdător sau frustrat, dar mai apoi vei descoperi că atunci când respiri prin aceste emoţii, ele dispar. în acest fel, începi să vezi impactul respiraţiei asupra minţii.

Următorul pas este să inspiri şi să expiri cu un sentiment înviorător de plenitudine şi de uşurare. Şi acum va trebui să experimentezi atât cu modul în care respiri, cât şi cu felul în care concepi respiraţia. Observă modul în care aceste senzaţii şi concepţii afectează mintea şi modul în care poţi calma acest efect, astfel încât mintea să fie cât mai liniştită.

Apoi, când respiraţia s-a liniştit şi ai fost învigorat de senzaţiile de uşurare şi stabilitate, eşti pregătit să priveşti mintea însăşi. Totuşi încă nu laşi la o parte respiraţia. îţi ajustezi puţin atenţia, astfel încât să urmărească mintea concentrată asupra respiraţiei. Aici, Buddha a recomandat trei câmpuri de experimentare: Observă cum îţi poţi încânta mintea atunci când aceasta are nevoie să fie încânta, cum să o stabilizezi atunci când are nevoie să fie stabilizată şi cum să o eliberezi de ataşamente şi poveri, atunci când este pregătită de eliberare.

Câteodată, încântarea şi stabilizarea minţii necesită folosirea şi a altor subiecte de contemplaţie. De exemplu, pentru a o încânta, poţi cultiva o atitudine de bunăvoinţă infinită, sau poţi rememora situaţiile din trecut în care ai fost virtuos şi generos. Pentru a stabiliza mintea când este copleşită de dorinţă poţi contempla aspectele neplăcute ale corpului uman. Pentru a-ţi restabili concentrarea atunci când te complaci într-o stare de moleşeală, poţi să contemplezi moartea – realizând faptul că moartea poate surveni oricând, astfel că trebuie să îţi pregăteşti mintea dacă vrei să o înfrunţi corespunzător. Câteodată poţi să îţi încânţi şi să îţi stabilizezi mintea prin simplul fapt de a te concentra asupra respiraţiei. De exemplu, să cobori respiraţia în mâini şi picioare îţi poate ancora mintea atunci când concentrarea lasă de dorit. Atunci când un singur punct din corp nu este suficient pentru a-ţi capta interesul, încearcă să te concentrezi asupra respiraţiei în două puncte simultan.

Ceea ce este important este faptul că ai ajuns într-o poziţie din care poţi experimenta cu mintea şi poţi interpreta rezultatele acestor experimente cu din ce în ce mai multă acurateţe.

Vei putea încerca să explorezi aptitudinile dobândite şi în afara sesiunii de meditaţie: Cum îţi încânţi mintea atunci când eşti bolnav? Cum îţi stabilizezi mintea atunci când ai de a face cu o persoană dificilă?

Cât despre eliberarea minţii, te pregăteşti pentru libertatea ultimă a nirvanei mai întâi prin eliberarea ei de orice stângăcie în concentrare. Odată ce mintea s-a stabilizat, verifică dacă există modalităţi în care ai putea să perfecţionezi această stabilitate. De exemplu, în stadiile incipiente ale procesului de concentrare, trebuie să îţi direcţionezi în mod constant gândurile către respiraţie, evaluând-o şi ajustând-o pentru a o face mai agreabilă. Dar în cele din urmă, mintea devine atât de stabilă, încât evaluarea respiraţiei nu mai este necesară. Deci, descoperă modalitatea în care poţi unifica mintea cu respiraţia şi astfel o vei elibera într-o stare mai intensă şi mai revigorantă de uşurare.

Pe măsură ce îţi dezvolţi astfel aptitudinile, alegerile făcute pentru a contura experienţa trupului şi a minţii devin din ce în ce mai transparente. în acest punct, Buddha recomandă să revizităm tema inconstanţei, să învăţăm să căutăm inconstanţa în efectele fiecărei alegeri. Astfel, ajungi să vezi că până şi cele mai înalte stări produse de alegeri iscusite – cele mai solide şi mai rafinate stări de concentrare – fluctuează şi se schimbă. Această realizare te eliberează de sub vraja lor şi te pune la adăpost de orice pasiune faţă de toate aceste alegeri. Constaţi că singurul mod în care în care poţi trece peste această inconstanţa este să laşi toate alegerile să înceteze. Priveşti cum totul este abandonat, inclusiv Calea. Ceea ce a rămas este necondiţionatul: nemuritorul. Dorinţa ta de a explora respiraţia te-a purtat dincolo de dorinţă, dincolo de respiraţie, tot drumul până în nirvana.

Calea însă nu îşi păstrează toată lucrurile plăcute pentru sfârşit. Perspectiva descurajantă de a atinge iluminarea deplină este fragmentată într-o seria de ţinte tangibile, ce odată atinse îţi permit să evaluezi progresul practicii tale. Acest fapt, prin sine însuşi, face practica interesantă şi reprezintă o sursă de mulţumire.

Toate acestea nu sunt o pierdere de timp. Cultivi o sensibilitate la legătura cauză-efect ce conferă mai multă transparenţă corpului şi minţii tale. Doar atunci când acestea din urmă apar ca fiind deplin transparente poţi să le abandonezi. Experimentând întregul corp al respiraţiei în timpul meditaţiei, te sensibilizezi către un câmp al conştiinţei în care nemurirea – atunci când eşti suficient de pătrunzător pentru a o percepe – va apărea. Deci, chiar dacă această cale necesită efort, este vorba de un efort care în mod constant deschide posibilităţi noi pentru fericire şi bunăstare în momentul prezent. Şi chiar dacă meditaţia asupra respiraţiei în cele din urmă conduce către o stare de detaşare şi te eliberează de pasiuni, nu o face într-un mod ce presupune absenţa plăcerii. Buddha nu a cerut nimănui să adopte o abordare de negare sau afirmare a realităţii, ci mai degrabă una de explorare a realităţii, prin care să foloseşti realitatea interioară a respiraţiei cu întreg trupul drept un laborator pentru a experimenta plăcerile inofensive ale unei minţi curate, pe care realitatea la poate oferi. Înveţi metode pentru a calma mintea, a cultiva senzaţii de revigorare, plenitudine şi uşurare. Înveţi cum să îţi calmezi mintea, cum să o stabilizezi, să o încânţi şi să o eliberezi de poveri.

Doar atunci când ai atins limitele acestor aptitudini eşti pregătit să le abandonezi, să explorezi ce posibilităţi mai bune de fericire există. În acest mod, detaşarea este cultivată nu dintr-o atitudine îngustă, pesimistă, ci cu speranţa că există ceva mai bun. Acest fel de detaşare este similar cu detaşarea pe care o încearcă un copil ce cunoaşte la perfecţie un joc simplu şi se simte în stare pentru altul mai provocator. Este atitudinea unei persoane mature. Şi cu toţii ştim că nu te maturizezi ferindu-te de lume, privind-o pasiv sau cerându-i să te distreze, ci explorând-o, lărgind întinderea aptitudinilor tale prin joc.

Sursa: „The Joy of Effort”, un eseu de Thanissaro Bhikkhu. Access to Insight, March 29, 2010

Adauga comentariul tau