Ajahn Thanasanti Sm E1345628160455

Ajahn Thanasanti – Calea si Roadele ei

Aceasta este o prelegere Dhamma sustinuta de Ajahn Thanasanti in cadrul unei retrageri de meditatie de la manastirea Cittaviveka din Marea Britanie

Când Ajahn Succito m-a întrebat dacă voi tine un discurs în această seară, m-a rugat să vorbesc despre cale – calea practicii. Așa că m-am gândit să vorbesc despre calea practicii, care este de fapt un subiect enorm de vast. Poți petrece săptămâni, luni, ani vorbind despre calea practicii.

Nu am de gând să dureze săptămâni sau luni.

De fapt, intenționez sa abordez subiectul foarte pe scurt… deoarece noi ne-am angajat într-o retragere cu meditații de grup și medităm în fiecare dimineață și după-amiază. Întrucât unii dintre noi locuiesc în colibe în pădure, ei trebuie sa fie aici, în aceasta sală, la ora 4:30 dimineața pentru meditație… un început foarte matinal.

Atunci când mă refer la practică sau la cale, pentru mine sunt câteva elemente incluse în aceasta: unul este baza, fondul, calea însăși și apoi roadele.

Astfel, când începem să privim fondul, fondul este adoptarea posturii: fizice și a posturii ca atitudine; ambele sprijină această deschidere a inimii.

De multe ori când suntem la început de drum, când începem să medităm, ne folosim voința pentru a încerca să forțăm postura într-o poziție verticală, dar nu este voința și nu este forța cea care permite posturii sa devina o poziție verticală și echilibrată. Este tatonarea, acordarea poziției.

Este un simt al balansului – așa cum ne putem înclina șoldul sau relaxa umerii astfel încât verticalitatea și relaxarea să se petreacă în același timp.

Așadar, chiar în aceasta privință, aparent atât de simplă și elementară precum stabilirea unei posturi corecte, este implicată o anumită parte din tehnica ce poate fi aplicată, dar totodată este [implicat] un simț al unei arte de tatonare și reglare fină a poziției.

A învăța doar să percepi cele ce se întâmplă de fapt, să simți ceea ce se întâmplă de fapt și a permite conștiinței să fie cea care controlează schimbarea posturii în locul voinței-forță sau a efortului.

Deci, la nivel fizic putem constata că stabilirea unei posturi corecte va avea un impact asupra modului în care respirăm, va avea impact asupra modului în care mintea noastră este clară sau greoaie, va avea impact asupra tensiunilor sau încordărilor pe care le menținem în corpul nostru fizic.

În mod similar, postura este de asemenea atitudinea pe care o aducem în practica meditației – ca atitudine sau idei pe care le avem.

Așadar, există o anumită proporție de înlocuire a unor idei, valori sau atitudini nesănătoase cu altele sănătoase.

Oameni diferiți vin să practice, cu condiționări diferite – unele dintre ele sunt sănătoase, altele nu sunt chiar așa de sănătoase.

Unii dintre ei vin din anumite medii în care este adânc înrădăcinată ideea că esența noastră este într-un anumit fel în NE-regulă, ca suntem „răi”.

În contextul meditației se regăsește invitația de a înlocui această idee cu ideea că mai degrabă acea „răutate” intrinsecă este o „bunătate” intrinsecă, o strălucire intrinsecă.

Ceea ce suntem în esența noastră este luminos și plin de iubire, bun și înțelept. Și extins.

Astfel, dacă avem o licărire sau o sclipire sau o străfulgerare că acest lucru este o posibilitate, de câte ori observăm vechea condiționare, răsunând în cap, putem să verificăm, și să constatăm că este parte a unui vechi tipar – nu este ceva în care merită să credem în continuare sau să investim.

Deci, există o anumită măsură de examinare a condiționărilor și de înlocuire a condiționărilor nesănătoase cu condiționări sănătoase. Putem să vedem că lucrurile pe care le facem au efect. Și că intențiile noastre condiționează de asemenea efectele pe care le au acțiunile noastre.

Astfel, când acțiunile noastre sunt motivate de bunătate, compasiune, generozitate, ele vor avea un anumit efect. Și dacă sunt motivate de rea-voință sau dorință, lăcomie, gelozie, ele vor avea un efect diferit.

Iar dacă motivația este mixtă, efectul va fi de asemenea mixt.

Așadar, doar observând cum funcționează aceste lucruri este parte a fondului. Stabilire a bazei practicii. Descoperire a propriei ființe.

Unul din elementele necesare atunci când cineva începe sa fie deschis față de acest domeniu al meditației este un sentiment de siguranță. Acum, unde găsim siguranța în această lume care este în mod inerent nesigură – iată o întrebare interesantă.

Siguranța nu se referă la construirea unui (fals) sentiment de siguranță, la construirea unei lumi imaginare – ci se referă la abilitatea de a percepe ceva pe care te poți baza, în care te poți încrede și sprijini.

Și din aceasta avem siguranța care vine datorită unei vieți trăite cu integritate, siguranța care vine din onestitate, sinceritate, bună credință, siguranță care decurge din relații potrivite și prietenii.

Siguranța care vine atunci când începem să ne relaxăm în momentul prezent. Încrederea în momentul prezent. Siguranța că pământul de sub noi ne va susține.

Așadar, atunci când avem un anume sentiment de siguranță și încredere, un anume sentiment de certitudine, atunci avem o bază pentru a ne deschide domeniului meditației.

Când postura noastră exterioară este reflectată într-o postură interioară sau într-o atitudine, atunci avem o bază pentru a începe.

O parte a practicii este să învățăm cum să cultivăm tehnica, o alta parte a practicii este să învățăm cum să îndreptăm atenția către un obiect și să menținem atenția la un obiect și cum să o comutăm de la un obiect la altul.

Toate acestea fac parte din practică.

Dar, de asemenea, o parte a practicii este o forma de artă, nu numai tehnica. Este un simț al lucrurilor. A simți lucrurile, a le recepta. A învăța să te încrezi în intuiția ta. A învăța să te relaxezi și să te încrezi în intuiție.

Însă, nu urmări dorința și nu urmări vechile obiceiuri.

Așadar, calea este și tehnică, și formă de artă.

Iar unul din aspectele care sprijină calea este Brahma Vihara – cultivarea atitudinii de iubire, prietenie și compasiune.

Atunci când adoptăm preceptele în mod serios, primul precept este să ne abținem de la ucidere sau curmarea unei vieți. Iar aceasta nu înseamnă numai a lua viața unor ființe vii care aparent ne sunt exterioare, dar de asemenea înseamnă a trăi cu o atitudine împotriva vătămărilor de orice fel.

Și pentru mulți dintre noi una din cele mai importante atitudini care trebuie adoptate este cu privire la modul în care ne facem rău nouă înșine. Acel mod de a judeca și critica, de a defăima, a deprecia și condamna, cu care ne facem rău nouă înșine.

Astfel, atunci când luăm atitudine împotriva facerii de rău începem să nu mai urmărim aceste tipare și obiceiuri. Începem să privim și să vedem care este alternativa de raportare la o ființă.

Cum este posibil să induci o dimensiune a bunătății și prieteniei în propria ființă? Aceste atitudini și moduri de a răspunde/permite își au baza în prietenie și bunătate – se bazează pe capacitatea de a atinge acel tremur al inimii, suferința care este prezentă.

Pentru mulți oameni, atunci când predau în retrageri, acest întreg concept de blândețe-iubitoare (metta – n.t.) pentru propria persoană este o provocare căci cum altfel ar putea cineva să cultive blândețea-iubitoare pentru propria persoană, atunci când nu știe ce este aceasta.

Cum sa începi când nu ai un punct de pornire?

Și astfel, este util uneori să fii creativ și să începi să te gândești la cineva: un profesor, un sfânt, Buddha, poate fi Iisus sau Fecioara Maria, poate fi un munte sau doar imaginea unei mame care își îngrijește copilul, care evocă un puternic sentiment de blândețe-iubitoare.

Și, în acest mod, folosind o imagine simți că rezonezi cu ea și apoi permiți acelei simțiri să înceapă să fie direcționată către ființa proprie, permițând imaginii inițiale să se estompeze treptat. Și apoi, având un oarecare sentiment în interiorul ființei, acesta poate fi dezvoltat, cultivat, permițându-i să crească.

Bunătate, Compasiune, Bucurie, Ecuanimitate – acestea sunt atribute divine. Acestea sunt moduri în care Calea poate fi dezvăluită. Cu oarecare siguranță, anumită grijă, întrunind ceea ce trebuie întrunit.

Acum, indiferent dacă cineva este nou în practică, are câțiva ani de practică sau o practică îndelungată, sunt momente în care intrăm pe un teritoriu ce pare confuz/turbulent, ce nu este în concordanță cu imaginea pe care o avem despre locul în care ne direcționăm propria ființă.

Frica este prezentă. Adeseori.

Și uneori ceea ce se întâmplă în astfel de situații este că ne luptăm ca sa ne agățăm de un obiect, cum ar fi respirația sau corpul, senzațiile din picior, pământul – în ideea de a evita ceea ce se întâmplă de fapt.

Pentru că este inconfortabil ceea ce se întâmplă, este nefamiliar și ne duce pe un tărâm nesigur.

Și în acest punct al practicii este foarte folositor să ne reamintim: ceea ce este, este.

Și ceea ce este merită atenție.

Și mai degrabă decât să ne luptăm ca sa rămânem concentrați pe un obiect particular, atunci când sunt senzații și percepții care se propulsează singure în interiorul mintii sau al inimii, e mai bine să le abordăm cu bunătate și prietenie, să salutăm și să primim ceea ce este acolo.

Ceea ce este, este.

Ceea ce este, este demn de atenție.

Uneori lumea noastră interioară poate fi percepută ca subdimensionată, ascunsă în spatele unei platoșe.

Poate fi simțită ca un cuib de șerpi.

Primejdioasă, complicată.

Acest teritoriu al lumii simțurilor important să fie învățat, navigat, atins, perceput.

Atât de multa vitalitate, viață și bunăstare dobândim intrând în acest teritoriu și receptând ceea ce este acolo, permițând lucrurilor să se liniștească.

Atunci când Ajahn a întrebat în această după-amiază dacă aș dori să țin un discurs eram foarte dornică să fac asta. Și apoi, în această după-amiază, au apărut valuri și valuri de întristare care curgeau prin mine. Și sunt vulnerabilă și delicată, îndurerată.

Valurile de întristare nu sunt o problemă.

O anumită idee că ele nu ar trebui să fie acolo este problema.

O anumită idee că eu ar trebui sa fiu altceva.

Să trăiesc altceva decât ceea ce trăiesc acum; aici este problema.

Acolo unde nu există rezistență, poate fi exact așa cum este.

Și în ritmul propriu, își va găsi nivelul propriu. Atât de mult timp ne identificăm cu ceea ce trăim: gândurile, stările, sentimentele, senzațiile, percepțiile.

Și pentru că ne identificăm cu ceea ce trăim, apare un soi de urgență de a avea gânduri și sentimente și stări și percepții care sunt în acord cu ceea ce credem despre noi că suntem. Și câteodată sunt. Altădată nu sunt.

Astfel, o parte din practică se referă la stabilirea unui echilibru între lucrurile pe care le observăm – pe măsură ce învățăm să limpezim postura, sa stăm într-un anume fel care este vertical și relaxat, putem învăța, de asemenea, cum să limpezim și mintea.

Să atingem ceea ce este bun, blând și onest. Să atingem ceea ce este egal și să permitem lucrurilor care apar să fie așa cum sunt.

Pe măsura ce apare o vedere interioară, că lucrurile pe care le trăim nu sunt ceea ce suntem în ultimă instanță, atunci se dezvoltă posibilitatea unei noi relaționări cu ceea ce apare. Nu pierdem capacitatea de a pune lucrurile în echilibru – dar putem alege când să facem asta. Și asemeni norilor care străbat cerul, unii dintre ei sunt frumoși, alții sunt întunecați și amenințători. La răsărit și la apus sunt plini de culoare. Înaintea unei furtuni sunt verzui. Nu este nevoie să împingem norii, să îi schimbăm, să îi direcționăm și să îi facem diferiți față de ceea ce sunt. Ne putem opri în loc ca și cerul care primește, permite și nu interferează cu norii care îl străbat.

Așadar, în practica noastră, pe măsură ce apare o atingere a ceea ce este conștiința, a ceea ce cunoaște, care nu se identifică cu ceea ce cunoaște, o nouă relație apare odată cu ceea ce este experimentat.

Este o alegere. Aceea de a lăsa să fie așa cum este sau de a introduce un anumit fel de echilibru.

Atunci când această alegere este prezentă, atunci echilibrul care apare vine dintr-o zonă a compasiunii și înțelepciunii în loc de a veni din vechea păcăleala a fricii și dorințelor.

Nu mai încercăm să ne schimbăm condiționările pentru a fi condiționări mai bune, observând natura iluzorie a condiționării ca atare. Observând mintea ca atare.

Acolo este conținutul minții și acolo este mintea însăși.

Odihnindu-ne în conștiință nu trebuie sa fim confuzi în privința celor ce apar. Așa cum norii pot veni și pleca, așa conștiința poate sta în loc fără a interfera; fără nevoia de a face, de a obține, ori de a fi, ori de a se debarasa de ceva…

Aceasta nemișcare nu este în conflict cu acțiunea. Însă acțiunea nu trebuie să izvorască dintr-o constrângere sau din teamă. Poate să provină din compasiune și înțelepciune. Astfel ajungem iar la Brahma Vihara – Compasiune, Bunătate, Bucurie, Ecuanimitate. Și când le vedem, acum putem observa că acestea sunt calea și roadele practicării ei deopotriva. Sunt mijloace și capăt de drum pentru practică. Sunt ceea ce este atunci când orice altceva dispare.

 

Adauga comentariul tau